Văd creația în ochii tăi

Referindu-se la complexitatea ochiului, Darwin mărturisea în lucrarea sa bine cunoscută “Originea speciilor” că: “…poate părea o adevărată nebunie să presupui că ochiul, cu sistemele sale complexe pentru ajustarea distanței și a intensității luminii, pentru corectarea anomaliilor cromatice și de sfericitate, este rezultatul selecției naturale”. Până și cel mai înflăcărat adept al teoriei evoluționiste admite asta, ironic, nu-i așa? Și pe bună dreptate. Cine a citit vreodată în obiectivul unui aparat sau a unei camere de luat vederi, dezamăgire, entuziasm, milă sau cruzime, blândețe sau ură, compasiune sau indiferență, așa cum se poate citi în ochii unui om? Cine a văzut vreodată un obiectiv la un aparat de fotografiat, scăldat în lacrimi de durere, sau strălucind în lacrimi de bucurie? Lacrimile fiind singurul lichid ce emană din organismul uman care nu produce nimănui scârbă, dezgust sau repulsie.
Că omul nu este un produs al întâmplării, ne-o devodește atât de clar acest mic organ de simț, fantastic prin construcția lui și uimitor prin funcționalitatea lui. Ochiul omenesc este singurul organ al corpului care poate funcţiona oricând la capacitate de 100% (în condiţii normale, desigur), fără a avea nevoie de odihnă, de asemenea, dacă ochiul uman ar fi o cameră foto, ar avea 576 de megapixeli. Irisul uman are 256 de caracteristici unice, în timp ce amprenta umană doar 40. Ochii tăi se pot focusa pe 50 de obiecte diferite într-o singură secundă. Ochiul uman poate diferenţia până la 10 milioane de culori diferite, iar fiecare ochi este alcătuit din aproximativ 2 milioane de mici părticele şi componente care funcţionează împreună.
Uimitor, nu-i așa?
Poate de aceea, orbirea sau lipsa parțială a vederii e atât de greu de suportat, atât de tristă pentru cei în cauză. Scriitorul portughez, Jose Saramago, surprinde tragismul unei lumi în care orbirea devine o boală îngrozitor de contagioasă. “Eseu despre orbire” ne dovedește nu doar vitalitatea vederii, dar și adevărata natură a omului. De cele mai multe ori, omul își arată adevărata față atunci când ajunge la disperare și la limita supraviețuirii. Iar când lucrurile vizibile sau calitățile exterioare ale omului sunt eliminate complet din peisaj, atunci omul devine ceea ce este cu adevărat în interior. Saramago scrie: “orbire e și asta, să trăiești într-o lume unde s-a terminat speranța.”
Te provoc ca de acum încolo, să te uiți mai atent în ochii celor din jur pentru că nu se știe în a cărui privire vei găsi o galaxie, un strigăt după ajutor, un mulțumesc mult mai sincer decât buzele pot spune, o mângăiere nerostită. Să privești coloritul nespus de divers și să fii recunoscător pentru asta. Și nu uita, pentru a vedea ochi frumoși, trebuie să observi binele din ceilalți.
“Dar ferice de ochii voștri că văd, și de urechile voastre că aud.” ~𝑀𝑎𝑡𝑒𝑖 13:16